Silviu Dancu: 

“Şi vedeam mulţimea, împinsă spre Piaţa Unirii, mulţimea din care tocmai făcusem parte, şi vedeam pietre şi sticle zburând spre jandarmi, şi, deci, şi înspre mine, şi îmi ziceam că, ce ciudat, eu nu sunt de partea nimănui şi că, în acelaşi timp, sunt de ambele părţi, şi că asta nu e normal, nu-i aşa?, dar şi că, la o adică, de ce nu ar fi normal? Şi am văzut poliţia locală făcând cordon la intrare în Lipscani, şi aveai voie să intri pe stradă, şi nu mai aveai voie să te întorci în bulevard, şi a fost un moment de calm, şi m-am folosit de ea privind, peste drum, la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou şi la tramvaiul care întorcea spre Calea Moşilor, ca şi cum nu se întâmpla nimic, lăsând nişte oameni şi luând nişte oameni, şi m-am gândit la prietenul meu care e preot acolo, la biserică, adică, şi nu la tramvai, şi mi-a trecut prin cap că tramvaiul acela, 21 pe numărul lui, e aşa, prins într-un fel de veşnică Vinerea Mare, înconjurând biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, zi de zi, ca într-un fel de Prohod pentru fosta biserica Sfânta Vineri, demolată cu 25 de ani în urmă. Un tramvai bizar, care nu ajunge niciodată să prindă Învierea. Şi am început să plâng, şi nu numai eu, ci şi ceilalţi, toţi, şi cei cu pietre şi cei fără pietre, şi cei care scandau şi cei care tăceau, şi plângeam cu toţii, şi înjuram cu toţii, şi scuipam cu toţii şi era fum iute care ne intra în ochi, în nas, în gură, arzându-ne buzele şi gâtlejurile, şi, da, erau lacrimi adevărate, şi, da, erau sfinţi adevăraţi, erau sfinţii gheorghe, şi sfinţii vineri, şi sfinţii sâmbătă şi duminică, şi ne-am acoperit feţele cu fularele, şi deodată, ca printr-un miracol, am semănat cu toţii între noi, şi cei cu pietre şi cei fără pietre, şi cei care scandau şi cei care tăceau, şi eram cu toţii chipuri reduse la ochi înlăcrimaţi şi înroşiţi, şi numai jandarmii nu plângeau, şi atunci am ştiut de partea cui sunt. Şi n-am plecat. Şi am pornit în sens opus, spre Piaţa Universităţii, furişându-ne pe lângă ziduri, prim fum şi bubuituri şi strigăte, ca nişte câini comunitari pe sub privirile hingherilor, şi am văzut cu uimire, dar şi cu bucurie, că magazinele, restaurantele şi barurile erau încă deschise, ca şi cum nimic nu se întâmpla, şi am văzut oameni mâncând şi bând, şi privind spre noi, cei de pe stradă, prin ecranul vitrinelor, şi da, mă gândeam că aşa e bine, şi că aşa se şi cuvine să fie, şi că oraşul nu trebuie să se închidă vreodată în faţa vreunei revoluţii, şi că luminile lui trebuie să ardă, şi că berea lui trebuie să ne spele gâtlejurile de fum, şi că trebuie să fie întotdeauna mese disponibile, libere, pe care şi fulare şi căşti deopotrivă să poată fi aşezate, unele lângă altele, la final de revoluţie sau, cel puţin, în pauzele acesteia.” Continuarea aici